Montreal, Canada, din 1988
Email: aici
Website:
Cărți publicate:
Experimentul Târgșor
Moara lui Kalusek – începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche
Despre autor:
Victor Roşca s-a născut la 17 decembrie 1926 în satul Râuşor, judeţul Braşov. În anul 1948 termină Liceul Radu Negru din Făgăraş. Scriitor/Luptător anticomunist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat și condamnat la 2 ani de închisoare corecţională de Tribunalul Militar din Braşov cu sentinţa nr. 33/1949, pentru organizat un grup anticomunist la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș. A executat condamnare în Penitenciarul elevilor din Târgşor.
În martie 1950, participă la declanşarea grevei generale a lucrului din atelierele închisorii, urmată de izolarea instigatorilor, dintre care face parte. Este unul dintre iniţiatorii grevei foamei, ca protest împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi elevii din izolarea permanentă. In iunie 1950, la expirarea sentinţei de 2 ani, i s-a prelungit încarcerarea cu 8 luni. Se eliberează în1951 și este trimis doi ani cu domiciliu obligatoriu în satul natal.
În urma refuzului de a colabora cu Securitatea, în ianuarie 1952, îşi pierde locul de muncă și la scurt timp i-se înscenează un „accident”, în care urma să fie ucis, fiind acroşat din șirul tinerilor ce se plimbau pe corso din centrul oraşului Făgăraş şi călcat de un camion, rezultatul fiind 5 fracturi de bazin.
În martie 1958 se căsătorește cu Elena Barbu. Are două fiice. Când prima fetiță avea câteva luni, în septembrie 1959, este din nou arestat, pentru uneltire în legătură cu revoluția din Ungaria și condamnat la 4 ani de închisoare corecţională cu sentinţa nr.51/1960 dată de Tribunal Militar din Braşov. Execută pedeapsa în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. Se eliberează în 1963 cu decretul de grațiere. Conform dosarelor primite de la CNSAS, din 1953 până în 1988, în 35 de ani a fost urmărit, de 40 de informatori, au fost întocmite împotriva lui 300 de rapoarte și note informative. În Canada participă la toate manifestațiile organizate împotriva Regimului Comunist.
În 1953 se înscrie la Facultatea de Construcții Civile și Industriale din București cu recomandarea directorului Întreprinderii 504 Construcţii Făgăraş. În 1958, anul V, a fost exmatriculat pe motiv că la înscriere nu a spus că fusese deținut politic. În 1967 reușește să se reînscrie la Facultatea de Construcții din Cluj, cursuri serale. În 1969, obține diploma de inginer și lucrează ca inginer pe diverse șantiere până în 1988 când pleacă din țară. În 1985 una dintre cele două fete ale sale se căsătoreşte cu un cetăţean canadian şi părăseşte ţara, fiind urmată în 1986 şi de a doua fiică.
În 1988 împreună cu soţia obţine aprobarea de a vizita fiica din Montreal. Ajuns în Canada, cere şi obţine azil politic.
Dragostea pentru literatură s-a născut în anii 1949 -1950, în prima detenție de la Târgșor. Afară a început să studieze scriitorii începând cu cei romani și greci din antichitate și continuând cu clasicii francezi, germani și englezi. În a doua detenție, după condamnare, din 1960, a stat în aceiași celulă cu lotul scriitorilor germani. Aici, cu profesorul universitar Gheorg Scherg, a studiat literatura germană în paralel cu cea franceză învățată în liceu. În lagărele de muncă din Balta Dunării deși se lucra la construcția digurilor de pământ și în agricultură, a citit clasicii ruși de la Gogol la Dostoevschi permise în închisoare. Tot aici a început să scrie reflecții cu acul pe săpun care se puteau șterge în câteva secunde. După eliberarea din 1963, lucrând la Ploieşti înr-un birou de proiectare, după program, vizita librăriile. Citind a descoperit curentul literar existenţialist pe care îl ândrăgește și îl studiază. Tot aici a început să scrie, rupând imediat totul. În Montreal, se atașează de Biserica Buna Vestire, unde în calitate de vicepreşedinte al Centrului Cultural Român din Montreal, organizează, manifestările culturale de la Casa Română; după 1997,organizează lansarea cărților de poezie și proză scrise în limba română sau franceză de autorii români din Quebec. În iulie, 2001, împreună cu un comitet format din 5 personalităţi, organizează expoziţia „Monumenta Romaniae Vaticana” – „2000 de ani de creştinism pe pământul României. Împreună cu doamna Monica Mateescu Matte, a iniţiat „Ziua de rugăciune pentru România”, inaugurată la 3 martie 2002.
A participat la „Masa rotundă” organizată la „Université de Québec a Montréal” în cadrul “Eurofest 2010”, la secţia „Memorii” şi „Comunicări”, prezentând tema „Amintiri şi tăceri: funcţia cathartică a memoriei şi piedicile ei”. În 1997 a fondat revista literară „Candela de Montreal” (La Chandelle de Montreal, ISSN 1495-8929 Canada, Dépôt légal Bibliothéque Natìonale du Québec et du Canada), pe care o editează până azi. Revista promovează literatura scrisă în Canada; colaboratori, scriitori din Vancouver, Kitchener, Toronto, Montreal, Laval, Drummondville etc. Este membru al Cenaclului Mihai Eminescu din Montreal și al Asociației Scriitorilor Români din Canada. Cărţi scrise: „Moara lui Kalusek” cartea de memorii, publicată în 2007 de Editura Curtea Veche, iar în 2011 publică „Experimentul Târgşor” de aceiași editură. Conține istoria reeducării celor 800 de elevi din Penitenciarul Târgșor. Victor Roșca este publicat în „Trăind printre Cărți” de Marian Barbu, Editura Strech, Craiova, 2012; „Memoria stigmatelor” de Lăcrămioara Stoienescu, Editura Curtea Veche, 2012; „Personalități din Țara Făgărașului 1800 – Prezent” de Ioan Grecu, Ioan Funaru, Lucia Baki Nicoară, Editura Mesagerul de Făgăraș, 2009; Drumul Golgotei, de pr. protopop Gheorghe Opriș, Editura Vicovia,2008; Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” vol I , Editura Marineasa, Timișoara 1963; „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” Documente din arhiva Securității, vol IV, Editura Mesagerul de Făgăraș, 2005; etc
Referințe critice:
Experimentul Târgşor – Victor Roșca
de Cosmin Budeancă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in România)
Scurtă prezentare
Ceea ce s-a întâmplat în penitenciarul de minori Târgşor între 1948-1950, „Experimentul Târgşor” cum îl numeşte Victor Roşca, este parte din fenomenul complex al „reeducării” care a avut loc în mai multe închisori comuniste. Autorul descrie detaliat metodele care le-au fost aplicate cu scopul de a-i transforma în „oameni noi”, în comunişti vigilenţi, personificaţi în prototipul delatorului. Într-un context dominat de ură şi teroare neîntreruptă, cea mai mare parte dintre tinerii deţinuţi la Târgşor au manifestat o rezistenţă eroică, în timp ce alţii, foarte puţini, au cedat şi au devenit instrumentele regimului. Cu toate acestea, Victor Roşca reuşeşte să transmită un mesaj optimist, arătând că prin educaţia morală însuşită, prin credinţă şi solidaritate, mulţi dintre cei care au trecut prin „reeducarea impusă prin tortură” au reuşit să reziste sau să se regăsească, ulterior, chiar dacă, pentru scurt timp, au „căzut”.
Victor Roşca nu lasă deoparte nici ceea ce s-a petrecut după desfiinţarea închisorii, mai exact, a doua etapă a diabolicului experiment. Astfel, la finalul anului 1950, când eşecul experimentului de la Târgşor devenise evident, elevii au fost transferaţi, unii la reeducare prin muncă forţată la Canal, iar alţii în închisorile din Gherla şi Piteşti, unde au fost supuşi la reeducarea prin tortură. Victor Roşca nu a cunoscut în mod direct aceste locuri de detenţie dar, pe baza relatărilor unor colegi de suferinţă, reuşeşte să ofere cititorului în capitolul VII câteva imagini din „tabloul” reeducării din aceste închisori.
Chiar dacă adesea cele descrise te fac să laşi volumul deoparte pentru a medita asupra lor, lectura are un ritm alert, poate şi datorită faptului că autorul a folosit un mod de exprimare mai degrabă oral, specific povestitorilor. De altfel, cele mai multe dintre personajele cărţii erau, la momentul arestării, chiar la „vârsta poveştilor”, iar cei pe care Victor Roşca îi vizează ca „public-ţintă” al cărţii sale nu sunt doar foştii deţinuţi politici, care au trecut prin „reeducări” sau nu, ci mai ales generaţia tânără, nepoţii şi strănepoţii celor ce au suferit atunci. Apoi, ceea ce doreşte să sublimeze în mod deosebit este, cum spuneam, că mulţi dintre foştii deţinuţi nu au scăpat de furia regimului nici după eliberare. Ei au fost permanent urmăriţi, arestaţi din nou, supuşi terorii, în unele cazuri până la limita dintre viaţă şi moarte Dorim să mai remarcăm aici talentul cu care Victor Roşea reuşeşte să portretizeze. întâlnim în carte, la fel ca în volumul precedent, copii cinstiţi, sinceri, curajoşi, dârzi şi solidari, care îşi trăiesc experienţa de detenţie cu o candoare specifică vârstei, amestecată cu seriozitatea unei maturităţi dobândite prematur, dar şi personaje negative, tineri transformaţi de partidul comunist, prin uneltele sale, în bestii feroce.
Moara lui Kalușec – Victor Roșca
de Cosmin Budeancă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in România)
Scurtă prezentare
Efortul depus timp de mai mulţi ani pentru scrierea cărţii Moara lui Kalusek dovedeşte că gândul i-a fost mereu la colegii de suferinţă din închisorile comuniste şi mai ales la cei care au pierit ucişi de gloanţele Securităţii, luptând în munţi sau executaţi pentru că au refuzat regimul politic impus cu ajutorul tancurilor sovietice. Moara lui Kalusek reprezintă, de fapt, un omagiu închinat tuturor acestora.
Cartea prezintă istoria României de după al Doilea Război Mondial, la „firul ierbii”, o istorie a oamenilor simpli, analizând problemele şi trăirile generaţiei autorului, reprezentată de tineri elevi, marcaţi puternic de încheierea marii conflagraţii şi mai ales de instaurarea comunismului. Chiar dacă are un caracter biografic, Moara lui Kalusek este racordată şi la „istoria mare”, prezentând episoade din trecutul recent, aşa cum au fost ele trăite de autor: deportarea etnicilor germani, epurările şi schimbările petrecute în administraţie după venirea comuniştilor, falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 în Ţara Făgăraşului, reacţia populaţiei şi transformările din societatea acelor ani; arestarea şi avatarurile sistemului carceral românesc, marcat de trecerea de la Siguranţă la Securitate, schimbările personalului din închisori şi comportamentul acestora faţă de deţinuţi. Autorul descrie, de asemenea, cu acurateţe, diferitele metode de tortură la care erau supuşi cei arestaţi la Făgăraş sau Braşov. Sunt remarcabile, apoi, portretele pe care le face unor colegi de detenţie, oameni simpli sau personalităţi (Ioan Mogoş, Niculae Mazilu, părintele Arsenie Boca, generalii Leonard Mociulschi şi Ioan Negulescu), dar şi torţionarilor (Kalusek, şeful Siguranţei Regiunii Braşov, Budaca, directorul Penitenciarului Regional Braşov). Nu în ultimul rând trebuie să amintim prezentarea detaliată a unui simulacru de proces de tip stalinist, dar şi locurile de detenţie pe care autorul le-a cunoscut nemijlocit: Penitenciarul Regional Braşov, închisoarea Văcăreşti sau Fortul 13 Jilava.
EXPERIMENTUL TÂRGȘOR SAU CUM A FOST POSIBILĂ APARIȚIA „OMULUI NOU”
de Laura T. Ilea
Victor Roșca ne prezintă în Experimentul Târgșor un experiment în apocalipsa răului, a fricii, a disperării lipsite de speranță, și în același timp o analiză incisivă a modului în care a fost posibilă o mutație demonică în constituția poporului român, mutație care a năruit pentru o perioadă istorică indeterminată diferențele dintre bine și rău, dintre valori morale și prozelitism, dintre fermitate și sinucidere morală. Acest gen de experimente, ca cele practicate la Târgșor, la Gherla, la Jilava, la Aiud, la Pitești, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, au deformat în trecut fața României și a românilor și impun acum o barieră dificil de străbătut în conștiința generațiilor care n-au trăit sub teroarea lor, concretizată prin crearea unui prototip uman „original”, omul „de tip nou”. Acest prototip uman circulă încă, deghizat în infinit de multe variante, printre structurile fragile ale societății românești, iar stafia lui face de multe ori insuportabilă locuirea „spațiului vital”. El poate fi unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea, de cele mai multe ori extrem de delicată, de ce mulți români au ales dificila cale a exilului, chiar atunci când aceasta nu se mai impunea cu evidența represiunii politice, a urmăririi înverșunate sau a cultivării urii de clasă. Misterul abominabil al creării acestei ființe noi este în mare parte cheia acestei mărturii tulburătoare pe care Victor Roșca ne-o livrează prin intermediul Experimentului Târgșor.
Pentru mine, personal, această carte are trei mari merite : 1. Primul este cel de a răspunde la neliniștea pe care o împărtășesc desigur cu mulți alți români, născută din întrebarea de ce disidența românească nu s-a concretizat într-o coaliție de anvergură care să poată face față, într-o anumită măsură, tentaculelor sistemului pe cale de a se instaura, așa cum a fost cazul în Cehoslovacia sau în Polonia. 2. Un al doilea merit constă în exercițiul copleșitor de memorie pe care această mărturie îl pune în joc. O întreagă generație străbate la suprafață din penumbra la care o redusese spaima, oroarea, trăirea zi de zi a ororii. Autorul scrie: „Glasurilor victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emoție, le-am reunit în acest capitol; pentru că ecoul lor ne va pătrunde ființa numai curgând împreună ca un fluviu al suferințelor” (p. 226). 3. Nu în ultimul rând, aș dori să insist asupra unui al treilea punct important, și anume meditația intensă a autorului asupra modului în care s-a produs mutația, modul în care omul „de tip nou” a fost creat în retorta labirintică a noii ordini sociale. Să începem așadar cu începutul. Dincolo de faptul de a recupera calvarul individual în care a fost târât, împreună cu o întreagă generație, prin închisorile reeducării, Victor Roșca rememorează numele, trăsăturile, gesturile, cuvintele, gândurile unui număr impresionant de oameni care i-au fost alături sau cu care s-a intersectat în anii săi de detenție. El spune chiar : „Eu fusesem reținut mai departe în pușcărie pentru că îmi era sortit un alt destin decât cel al colegilor mei, eliberați cu un an înainte de la închisoarea Brașov. Eu trebuia să rămân, să depun mărturie despre eroismul lor, despre istoria tragică trăită de o întreagă generație de adolescenți” (p. 180). Impresia pe care ne-o creează această rememorare nu e cea a unui cimitir de figuri strivite de absurdul fără margini al unei situații istorice fără ieșire, ci dimpotrivă, senzația de viață, de integritate morală, de umanitate, pe care acești tineri o aduc, în pofida atrocității unui moment istoric căruia îi presimt doar in parte semnificația.
Victor Roșca insistă în repetate rânduri asupra faptului că suferința extremă, la limita insuportabilului, a fost o școală de integritate morală, a construit caractere. Această afirmație nu ar avea însă greutate dacă ea nu ar fi probată prin istoriile cutremurătoare pe care autorul le povestește, ca și cum ar face încă parte din prezentul lui. Sau probabil că aceasta este ceea ce s-a și întâmplat. O viață întreagă, omul care a trecut prin iadul reeducării comuniste a trăit cu acele realități în fața ochilor, cu intenția permanentă de a le readuce într-o bună zi la lumină. Faptul că aceasta s-a întâmplat la un interval de șaizeci de ani de atunci este foarte grăitor, din două puncte de vedere : pe de o parte, pentru că această transfigurare a istoriei trăite în istorie narată trebuie să treacă printr-un lung proces de distilare. Pe de altă parte, pentru că în acest moment, ea capătă altă valoare pentru societatea românească decât în urmă, să zicem, cu douăzeci de ani. Această distanță în timp universalizează mesajul cărții lui Victor Roșca, înscriindu-l în galeria mărturiilor fundamentale asupra gulagului sau spațiului concentraționar, asupra condiției umane, aflate în mijlocul unui experiment extrem, la limita extincției. Oroarea nu poate fi înțeleasă decât de cei care au trecut prin ea, spune Victor Roșca. La fel ca suferința și foamea. Această incomunicabilitate a unor experiențe extreme face foarte dificilă transferarea lor de la o generație la alta. Și, în plus, ea creează un sentiment de rușine în conștiința victimei, care o condamnă de multe ori la tăcere. Umilința a închis în tăcere sufletul multor deținuți, transformând experiența, imposibil de a fi transpusă în cuvinte, într-o uriașă traumă. Și, precum se știe, pentru a putea fi depășită, prima reacție la traumă e uitarea completă, renegarea, anularea (într-o notă la pagina 376 se spune că „Ovidiu Airinei a relatat o parte din patimile sale într-o scriere de douăzeci de pagini, Tinerețe încătușată, pe care n-a publicat-o, ci ne-a distribuit-o câtorva târgșoreni”).
Lungul proces prin care Victor Roșca reușește să transfigureze această traumă, anihilarea demonilor printr-un perpetuu exercițiu de memorie și de reînsuflețire a personajelor, sunt impresionante. El învinge rușinea, umilința și zdrobirea morală prin cuvinte fără echivoc, prin faptul că e capabil să nareze fără ocolișuri fapte de o violență și o perversitate extremă. Curajul cu care o face depune mărturie pentru două lucruri: pe de o parte, ne spune că martorul acestei istorii „inimaginabile” a ajuns la capătul unui proces de transfigurare a traumei. Iar pe de altă parte, înseamnă că el ne poate transmite, prin această privire universalizatoare, integralitatea experienței unei întregi generații. Autorul insistă în nenumărate rânduri asupra faptului că aceste condiții inumane au fost o școală de eroism, capabilă să construiască caractere. Și că, în întunericul urii, demascării, minciunii, torturii, înfometării, s-a construit o rezistență interioară care nu poate primi alt nume decât cel de eroism sau sfințenie. Această rezistență interioară, chiar dacă nu a reușit să se ridice la forța unei mișcări care să poată anihila perversiunea sistemului, reprezintă pentru autor însemnul generației sale, faptul că ea se poate totuși justifica în fața rușinii de a fi om (cum caracteriza Nichifor Crainic comunismul). Câteva elemente au concretizat această rezistență : mai întâi conștiința trăirii „sub un timp bolnav” ; apoi faptul că în acest timp bolnav nu exista altă scăpare decât demnitatea cu prețul sacrificiului: „Trăiam într-o țară bolnavă. Nimeni nu trebuie să se mire de ce azi românii sunt intoleranți și invidioși. Pentru că cei mai mulți practicau intoleranța și invidia în timp ce-și întocmeau denunțurile” (p. 181). La acestea, se adaugă faptul de a aparține unui popor pentru care libertatea nu a fost niciodată un cadou, ci o luptă: „În Țara Românească, de-a lungul secolelor, libertatea nu a fost dăruită niciodată, niciunui român. Ea nu s-a putut obține decât prin risc și mari suferințe” (p. 199). Urmează apoi desprinderea de tot ceea ce înseamnă regim al firescului, în acea lume strâmbă, nefirească. Pentru a putea supraviețui, fizic și spiritual, deținuții trebuiau să detecteze tot ceea ce îi putea ține în viață în mijlocul prăbușirii exterioare: „Moralul, legătura sufletească, speranța și încrederea în forța divină” (p. 208). Și, nu în ultimul rând, lucrul cel mai tulburător poate, ei trebuiau să accepte pactul cu propria moarte, pentru că cel care nu era pregătit să moară ceda inevitabil în fața terorii.