Vavila Popovici

Vavila Popovici




Raleigh, Carolina de Nord, SUA, din 2008

Email: aici

Website: Vavila.Popovici.com

CĂRȚI PUBLICATE:

  1. Noapte de iarnă (versuri, 1993)
  2. Nopți albe (versuri, 1995)
  3. Binele și Răul (proză, 1998)
  4. Dragostea mea cea mare (versuri, 1998)
  5. Albumul cu fotografii (proză, 1999)
  6. Dincolo de noapte (versuri, 2000)
    
 postfață – Ion Papuc
  7. Piticul din ceașca de cafea (versuri, 2000)
  8. Mai sunt bărbați buni (proză, 2001)
  9. File de jurnal (proză, 2002)
  10. Insomniile unei veri (versuri, 2002)
  11. Ultima piruetă (proză, 2003)
  12. Îngerul scrie poemul (versuri, 2003)
    
 prefață – prof. dr. Simion Bărbulescu
  13. Între spaimă și vis (versuri, 2004)
    prefață – prof. dr. Simion Bărbulescu
  14. Jurnalul unei veri (proză, 2005)
  15. Suspine strigate (versuri, 2005)
    
 prefață – prof. dr. Simion Bărbulescu
  16. Cartea mamei (proză, 2006)
    prefață – prof. dr. Simion Bărbulescu
  17. Jurnal American (proză, 2007)
  18. Singurătatea clipelor târzii (versuri, 2008)
  19. Gânduri (proză, 2009)
    prefață – Vasile Filip
  20. Scrisori de departe (versuri, 2010)
  21. Articole, eseuri, vol. I (publicistică, 2010)
  22. Preaplinul tăcerilor (proză, 2010)
  23. Poemele iubirii (versuri 2011)
  24. Articole, eseuri, vol. II (publicistică, 2012)
  25. Fulgurații (proză, 2012)
  26. Tremurul gândului (versuri, 2012)
  27. Articole, eseuri, vol. III (publicistică, 2013)
  28. Love Story (versuri, volum bilingv, 2013)
    prefață – Eugen Evu, Doru Popovici
  29. Dialoguri îndrăgite (interviuri, 2013)
  30. El și iubirea (versuri, 2013)
  31. Popasurile vieții (proză, 2014)
  32. Articole, eseuri, vol. IV (publicistică, 2014)
  33. Înțeles târziu (versuri, volum bilingv, 2015)
  34. De vorbă cu Îngerul (versuri, 2015)
  35. Articole, eseuri, vol. V (publicistică, 2015)
  36. O mie și una de…poeme (versuri, 2016)
    prefață – Eugen Evu
  37. Articole, eseuri, vol.VI (publicistică, 2016)
  38. Cugetări / Reflections (proză, 2016)
  39. Antologie selectivă de referințe (proză, 2017)
    prefață – Eugen Evu
  40. Articole, eseuri, vol. VII (publicistică, 2017)

  1. Cugetări (Reflections) (proză, 2017)
    prefață – Eugen Evu
  2. Note de jurnal american, vol. I (proză, 2017)
  3. Articole, eseuri, vol. VIII (proză 2018)
  4. Note de jurnal american – vol.II (proză 2018)
  5. Cugetări / Reflections (proză 2018)
  6. Întrebări și răspunsuri (proză 2018)
  7. Închin acest pahar iubirii (versuri, volum bilingv, 2018)
    prefață – Vasile Filip
  8. Articole, eseuri, vol. IX (proză 2019)
  9. Note de jurnal american – 3 (proza) 2019
  10. Cugetări / Reflections (2019)
  11. Zbor despletit (versuri, volum bilingv, 2019)
  12. Articole, eseuri, vol. X (proză 2019)
  13. Note de jurnal american – vol. 4 (proză 2020)
  14. Cugetări / Reflections (proză 2020)
  15. Glasul inimii (versuri, volum bilingv 2020)
  16. Articole, eseuri, vol. XI (proză 2020)
  17. Simfonia Toamnei (versuri, volum bilingv, 2020)
  18. Tăcutele ierni (versuri, volum bilingv, 2020)
  19. Cugetări / Reflections, vol. VIII, (proză, 2021)
  20. Articole, eseuri, vol. XII (2021)
  21. Voci de primăvară / Voices of Spring (2021)

INTERVIURI:

Interviu acordat pentru Mesagerul RomânescSăptămânal tipărit în Portland, Oregon, 2013

Interviu acordat în exclusivitate pentru Radio ProDiaspora, realizat de Adrian-Vladimir COSTEA, 2015

Interviu acordat Revistei Melidonium, realizat de Emilia Țuțuianu, 2015

REFERINȚE CRITICE:

Demnitatea sincerității

   „O parte din cele peste 50 de cărți publicate din anul 1993 și până la mijloc de an 2020 de scriitoarea Vavila Popovici sunt rânduite în cicluri tematice:

1. Articole, eseuri, ajuns la cel de al zecelea volum;

2. Cugetări/Reflections – patru volume;

3. Note de jurnal american – volumul de față fiind și el al patrulea.

În rest – poezie și proză.

   Indiferent de menirea scrierii, cea care presupune și unele deosebiri, nu doar de stil și fel de abordare a tematicii, întreaga operă a distinsei autoare este dominată de câteva elemente comune, între care sinceritatea poate fi trecută în capul listei. Vavila Popovici privește cu ochi limpezi toate întâmplările vieții. Ale ei și ale celor despre care scrie, nefardând nefericirile și fără să exacerbeze bucuriile. O ținută dreaptă și demnă, care inspiră încredere cititorului și o situează pe autoare la un nivel onorant pe scara valorilor.

   Acest al patrulea volum din ciclul Note de jurnal american, Made în USA – LULU ENTERPRISES, în data de 03/10/2020 – este structurat tot pe ani și pe luni, cuprinzând perioada 2014-2015-2016. Și de data aceasta, coperta Teodorei Stoica sare în ochi și reține privirile. De pe coperta a patra se poate deduce un lucru esențial: între multe alte idei ce stau la temelia cărții, una se înfățișează în chip aparte: prietenia. ,,Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii și boala cea mai gravă a unei societăți. Un prieten adevărat este o avere pe care o dobândim. Lui sufletul i se deschide… Prietenia este un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ți arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede și liniștită…” Și, în susținerea propriei afirmații, Vavila Popovici îl cheamă în sprijin pe Cicero: ,,A avea un prieten, este ca și cum ai avea un alt EU. A trăi și a iubi este același lucru.”

   Trăind și scriind foarte multă vreme în România, unde a acumulat o vastă, bogată în semnificații și plină de învățăminte experiență – de viață și literară, – Vavila s-a mutat la fiicele ei, în America. Dar nu a plecat singură. A luat și casa/România cu ea. Acolo, în America, în sipetul memoriei s-au adunat alte și alte valori, lărgindu-i și mai mult orizontul cuprinderii, cunoașterii, înțelegerii. Din preaplinul strâns cu hărnicie de om gospodar, scriitoarea a oferit tot ce a putut. Tocmai de aceea a și făcut apel la formele de exprimare pomenite mai înainte: pentru a dărui cât mai mult celor care simt nevoia să-și împlinească viața cu ajutorul lecturii.

   Jurnalul depășește conceptul clasic al cuvântului. Expozeurile nu se limitează la simplele note – zilnice sau periodice ce țin de cotidianul existenței. Ariile de interes au extindere geografică planetară, abordare tematică multicontinentală. Un periplu universal, pe potecile cunoscute sau (încă) tăinuite ale culturii de interes general. În acest spațiu, exploratorul Vavila Popovici simte cum i se împlinește ființa cu esențe perene, beneficiare fiind deopotrivă mintea și inima.

   Scrie Vavila Popovici despre încercările ei de a se integra stilului de viață american, în care descoperă puține asemănări și o sumedenie de deosebiri față de cel din țara natală… „Este, iată, al șaselea an de la venirea mea pe aceste meleaguri…” Cu precizarea că momentul acestei consemnări era anul 2014, luna ianuarie. ,,De cum am sosit m-am integrat atât cât am putut, la felul și ritmul de viață al americanilor. Trebuie să fii activ de dimineață până seara, indiferent de vârstă”. Ei bine, atunci când vine vorba despre muncă, chestiunea se pune, în România, în cu totul alți termeni. Hărnicia proverbială a românului a eșuat în lene; cinstea pe care chiar și străinii neprieteni au băgat-o de seamă, a fost dată pe rușine; valorile neamului românesc, cele care i-au asigurat renumele până în zilele de azi, au fost înlocuite cu nume de analfabeți, semidocți, destrăbălați și răufăcători, cultivați cu nonșalanță pe scenele publice, ca fiind noua imagine a unui popor care geme înfundat de prea multele greutăți care îl apasă și a unei țări căreia i s-a furat totul, până și sărăcia.

   Remarca Vavila Popovici, în luna iunie a anului 2015: ,,În zilele noastre oamenilor timizi le este greu să avanseze. Și sunt oameni cu foarte multe cunoștințe, dar le țin în propria valiză închisă (…). Se instalează o jenă, o neputință de a exprima părerea (…). Cred că nu trebuie să dăm posibilitatea altora să vorbească în locul nostru, să acționeze în locul nostru (…) Dacă îi lăsăm, trebuie să știm că niciodată nu vor ajunge la rezultatul dorit de noi.” Ei, prietenă Vavila… Dac-ar fi, ce bine-ar fi!… Vorba lui Moș Ion Creangă: ,,Oameni buni, în țara asta n-ar fi rău să fie bine…” De unde, însă, atâta bine? Nu ajunge pentru toată lumea, chiar de s-ar da pe cartelă. În zilele noastre, în România, cel puțin, binele este apanajul provocatorilor și promovatorilor răului. Spre binele lor, se înțelege. Se întreabă, pe bun temei, Vavila Popovici (octombrie 2015): ,,Mai există dragoste la oameni aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?” Răspunsul ar putea fi formulat și așa: ,,Pentru că minciuna nu mai stă doar cu regele la masă; ea stă cu toți demnitarii administrativi ai politicii; dar și cu alți ,,corifei” ai unor domenii care ar trebui să țină steagul sus, nu în bernă. Mă gândesc, în primul rând, la cei ce vor să reprezinte domeniile în care se cred mari și tari, necum ceea ce sunt cu adevărat: nimicuri.

   Adevăruri care mustesc și în cartea de față, în filele căreia se regăsesc și suferințele poporului român. Și a cărui înțelepciune străveche capătă niște nuanțe noi. Și triste. Și dureroase. ,,Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie.” Dar îl umilește! ,,O mână spală pe alta.” Dar obrazul tot pătat rămâne! ,,Cu o singură floare, nu se face primăvară.” ,,Cu un singur fulg, nu se face iarnă.” Cea mai încurajatoare primăvară, în sufletul curat al omului se găsește; și cea mai geroasă iarnă, tot înlăuntrul omului se află. Am înțeles și din această carte, printre multe alte adevăruri și îndemnuri exprimate în diverse feluri de Vavila Popovici, că: „veninul din vorbele omului poate fi mai ucigaș decât glonțul; nu te înălța pe umerii altora, ajută-i pe ei să se ridice”. O carte de eseuri memorialistice, meditative și concluzive. Pe fondul unor incursiuni planetare prin istorie și spiritualitate, comentariile sunt îndemnuri prietenești la efortul mental, emoțional de a ieși din starea de lentoare și a deveni, toți, minți și inimi vii, active, folositoare. Mersul pe propriile picioare, printre jaloanele sugerate de marii gânditori ai neamului și ai lumii ce pot fi asemuite cu ,,Un cer de stele dedesubt/ Deasupra cer de stele…!

Vasile Filip – Iași, iulie 2020

Omagiu înțelepciunii

         Și în acest proaspăt volum de Cugetări, Reflections, al cincilea dintr-un ciclu care, în mod sigur, nu se va opri aici, Made în USA – LULU ENTREPRISES (2020), scriitoarea Vavila Popovici  adaugă noi tușe menite să împlinească un portret de personaj prea puțin luat în seamă, tocmai de cei care îl au în propria alcătuire: Creierul. Dacă are multe circumvoluțiuni și multă materie cenușie, creierul uman devine cel mai mare producător de bogăție: Mintea, Inteligența – la rândul lor, acestea punând pe certificatul de existență pecetea valorii. Căci omul nu prin sine dovedește că a trăit, ci prin urmele pe care le lasă, adică prin faptele sale.

         Vavila Popovici este un gânditor care scrie. Dar și care a citit mult din cele păstrate de la marii condeieri ai tuturor timpurilor. Scria în vremurile vechi grecul Democrit: ,,Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă. Iar ceva mai încoace, controversatul Machiavelli scria și el: ,,Sunt trei feluri de minți: una înțelege de la sine; a doua pricepe ce gândește altul; iar a treia nu (se) înțelege nici pe sine nici pe altul; prima este cea excelentă, a doua excelentă, a treia inutilă.”

         Intrând parcă în dialog cu aceste personalități, Vavila Popovici își exprimă propriile opinii. Iar acestea se armonizează cu cele ale partenerilor: ,,Fiecare trebuie să se instruiască și să gândească cu mintea sa, dacă nu vrea să fie cucerit de minți pervertite”. Sau: ,,Așa cum având libertatea cunoașterii nu înseamnă că ai ajuns la adevărata cunoaștere, tot așa având libertatea vieții nu înseamnă că trăiești adevărata viață”.

         Înțelepciunea nu este un concept descoperit / inventat de marii gânditori. Este o realitate natural / divină care îl separă pe om de celelalte viețuitoare. ,,Natura, dar al lui Dumnezeu, încredințată omului spre păstrare!” constată autoarea cărții. Cu o condiție însă, omul să fie conștient de rosturile sale, căci: ,,Conștiința ta trebuie să fie trează! Să nu lenevească și nici să adoarmă!” De unde se poate înțelege că toate cele țin, în mod esențial, de acel har dumnezeiesc numit inteligență – ,,Facultatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” – cum se spune prin tratatele de specialitate. De unde se deduce un aspect foarte important: inteligența trebuie neapărat susținută prin știință de carte. Altfel, vorba glumețului inteligent: ,,Dacă ai cap, ce-ți mai trebuie minte?!… [,,Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă” ] – se spune în popor. Dar și multe altele se spun într-un popor care a fost dintotdeauna socotit ca fiind unul inteligent. Se înțelege din această carte că Vavila Popovici le cunoaște și le valorifică în felul ei. De exemplu, punând în antiteză cei doi termeni care numesc realități vădit antagonice – inteligența și prostia – se constată că ,,Prostia nu scapă omul de la sărăcie”, de aceea îl și sfătuiește: ,,De ești prost, mai bine taci decât să vorbești. S-or găsi și unii care vor crede că ești prea deștept de nu vorbești.” Subiect care a născut, de-a lungul timpului, multe ziceri înțelepte – ,,Tăcerea-i de aur”, ,,Vorba-i vânt, tăcerea-i veșnicie…” De remarcat faptul că autoarea nu ocolește petele întunecate de pe cerul omenirii. Ea nu vede starea de tăcere ca pe o retragere într-o lume moartă. Stai și taci, cu mintea golită de gânduri și inima secătuită de sentimente. Căderea pe gânduri este, în opinia ei, egală cu pătrunderea într-un univers viu, în care mintea și inima sunt active, trăiesc la cea mai mare intensitate. ,,Omul când gândește lucrează sau creează”. De unde și îndemnul ei generos uman: ,,Îmbogățește-ți spiritul dacă vrei să mori împăcat!”. Cum însă viața e mai importantă, Vavila Popovici îl sfătuiește pe om: ,,Nu-ți ucide sentimentele, ci cunună-le cu rațiunea ta”. Pentru că: ,,Bogăția gândurilor tale nu ți-o poate fura nimeni, doar singur timpul când își poate pierde răbdarea cu tine…”

         În încheierea acestei succinte considerații despre o carte care se impune prin sine atenției cititorilor, nu mă rabdă inima să nu redau doar câteva picături dintr-o ploaie binefăcătoare rodului minții și inimii omenești. O fac și la îndemnul nerostit dar implicit al autoarei, care constată că ,,Bătăile inimii tale se integrează în zgomotul neperceput al pământului”, iar ,,Pământul e comoara cu suflet care ți se deschide și căruia i te deschizi fără regrete”, ,,Oftatul lung e smuls din durerea tăcută a sufletului”, în vreme ce ,,Mângâierea este o artă a sufletului, făcută cu palmele mâinilor prin care curge iubirea…” Dincolo de toate acestea, ,,Înțelepciunea este floarea minunată pe care o obții în grădina minții tale, dacă ai cultivat-o și a prins rădăcini”, precum și ,,Înțelepciunea e filtrul cunoștințelor tale despre viață”. ,,Viața cu speranță o hrănim, de când ne naștem și până murim…” ,,Ca viața ta să fie o reușită, trebuie să-ți pui ,,la bătaie” toate posibilitățile fizice și intelectuale”.

         Concluzia, nu numai metaforică, a autoarei, care nu este doar o cugetătoare, ci și o prozatoare și poetă intrată de mai mult timp în memoria oamenilor de literatură și a cititorilor de carte: ,,Mai bine să rămânem ,,trestii gânditoare”, decât să ne transformăm în ,,fiare”.

Vasile Filip – Iași, august 2020

TĂCUTELE IERNI ALE VAVILEI POPOVICI

Scriitoarea Vavila Popovici trăiește departe. Și nu este vorba atât de distanță și de geografie. În fond, America nu mai înseamnă decât un zbor cu avionul, ceva mai lung. Este vorba despre Paradisul și Infernul care ne separă, deși trăim pe aceeași planetă, îngroziți de aceeași pandemie.

Distinsa doamnă, către care gândul meu se va îndrepta mereu cu admirație și cu bucurie, s-a apropiat mai repede decât alții de esențele tari ale vieții. Doamna Vavila Popovici trăiește în spațiul dintre AICI și DINCOLO, asumându-și o curajoasă însingurare.

Am avut accces, grație poștei electronice, la recentele sale volume de poezie – ”Simfonia Toamnei” și ”Tăcutele ierni”, volume care închid frumos anul literar 2020 al scriitoarei de departe. Volumele sunt bilingve – poeme în limbile română și engleză. Intri în atmosfera lor ca în hainele vechi, din prima tinerețe, pe care le păstrezi prin casă, ca să-ți aducă aminte de tine, de visele de odinioară, de așteptarea febrilă, veșnică însoțitoare a anilor cu mai multe perechi de aripi. Ca să te țină în fire și în putere.

Melancolia cu accent românesc este prezentă în toate scrierile din ultimii ani ale doamnei Vavila, mai exact de când s-a mutat pe alt continent: ”Mi-e dor de iernile de-acasă,/ de torsul zăpezilor prin văzduh,/ de scrâșnetul pașilor prin zăpadă,/ de mângâierea vântului rece și mut…”

Melancolia este dublată de presimțirea apusului, acel apus căruia ne predăm toți la un moment dat. Sensibilă la semne, mai ales la cele pe care natura-soră i le trimite consecvent, poeta realizează că, dincolo de o anumită limită, singurătatea și iarna pregătesc trecerea către o dimensiune necunoscută: ”Ascult tăcerea singurătății, o miros, o respir…/ Un plâns zgomotos al crengilor spintecă tăcerea…/ Nu mă înspăimânt!/ Rămân să ascult/ plânsul crengilor bătute de vânt”. Și, ca o concluzie retorică: ”…Au plecat iernile rând pe rând,/ mi-a trecut lerul, Doamne, așa de curând!?”

Dragostea romantică este prezentă și în aceste două volume de sfârșit de an. O dragoste care seamănă cu un suflet dezgolit, căruia i s-a furat sau i s-a uscat trupul și care acum rătăcește prin anotimpuri, deși știe că nu-l va mai găsi. Rătăcirea, umbletul fără speranță sunt, de fapt, pretexte pentru cugetare, pentru meditație. Romantismul însuși este o portiță către lumea fără iluzii. Ca să nu pleci de-aici cu mâna goală, ca să ai dincolo ceva care să-ți amintească de vremea când credeai că ești stăpân pe viața și pe viziunea ta: ”…S-au pierdut urmele pașilor/ și mi se pare că am murit de mult/ sau… că niciodată n-am fost vie./ Peste planetă, aerul impur/ doboară pasărea în formă de cruce./ Inima se-aruncă în alt anotimp,/ ce va să vină din cel ce se duce”.

Doamna Vavila Popovici rămâne pentru noi, cei care o cunoaștem, chipul unei medalii. O medalie pe care o prindem în crenguța cea mai înaltă a bradului de sărbătoare, ca să ne amintească pe de o parte de poezie, pe de altă parte de tot ce se leagă de adevărata depărtare.

Prof. LIVIU MARTIN

          Sublima declarație de dragoste

Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea. 

Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea divine (…) Noi, în odaia caldă, / povești de dragoste vom împleti.” Paleta cea bogată de trăiri pe care anotimpul toamnei o stârnește în sufletul omului poate fi asemuită cu o imaginară expoziție de pictură, pe care cititorul o vernisează în acordurile surdinite ale unui pian nevăzut. El vede cum ,,Frunzele au acoperit pământul / cu o haină maronie” și simte cum ,,Inima se-aruncă în alt anotimp, / ce va să vină din cel ce se duce”. Speranța, cu alte cuvinte. Cea care o stimulează pe Vavila Popovici și care o îndeamnă să se confeseze în fața cititorilor: ,,Și totuși iubesc Toamna! / Îi iubesc farmecul, generozitatea, frumusețea, / furia, blândețea (…) Căci nimic nu se sfârșește, nimic în lume – inutil, / anotimpurile se rotesc, pleacă și revin.”  O stare de melancolică încredere în dăinuirea naturii, care se transferă și în sufletul omului, făcându-l pe acesta să nu se sperie în fața inevitabilului sfârșit. ,,Ridic privirea spre ceru-ntunecat, / văd tot mai multe stele agățându-se de cer (…) Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii, / brațele lor întinse murmură speranțe…”

Nu am nici o îndoială că în această emoționantă Simfonia Toamnei vibrează și imaginile toamnelor trăite în România. Așa cum am mai scris și cu alte prilejuri, Vavila Popovici trăiește în America, dar a luat și țara de baștină cu ea. Rădăcinile nu se pot smulge. Sufletul nu se rătăcește. Inima nu bate în alte ritmuri. Mintea – izvor cu apă vie. Iar eu nu mă mai satur uitându-mă la coperta admirabilului volum: Parcul din Pitești, pe care Vavila Popovici l-a luat cu dânsa, să-i țină de singurătate și de drag.

Vasile Filip