Poetul Emanuel Pope: Iubiți-vă poeții!

Emanuel Pope

Poetul Emanuel Pope s-a născut la Brăila. Cofondator și redactor la Revista Itaca, publică încă de la înființare poezie, proză și traduceri. Ultimul său volum de poezie, Audiobook-ul „Luna la Brăila”, a apărut în anul 2020 la Itaca Publishing House.

Florina Turugă: Vreau să vă mulțumesc în primul rând pentru disponibilitatea dumneavoastră de a-mi răspunde la întrebări. Sunteți un poet cu o vastă activitate literară. O primă întrebare ar fi: de ce ați ales titlul „Luna la Brăila”?

Emanuel Pope: Cum acesta este al 4-lea interviu pe care-l ofer, putem sărbători! Și vă rog să mă înțelegeți cum vă scriu: în tot acest timp eu n-am fost ocupat și am refuzat. Nu. Pur și simplu așa mi s-a întâmplat. Primul a fost prin 2007, apoi altul într-o revistă, cred, prin 2010, un altu’ televizat în 2020, iar acum dvs. E uimitor. Deja mă tem de viața mea. Glumesc, desigur! Și e mult prea mult pentru un poet, bașca și cu o “activitate vastă literară”. (La toate astea sper să revenim ca să le mai diminuăm!).

De ce “Luna la Brăila”? Cred că la acestă întrebare îmi este cel mai simplu să răspund. Cum ați spus, am deschis ochii la Brăila și, prin urmare, e normal să-i închin un volum, fie el și unul audio: e luna pe care am privit-o timp de 35 de ani. Oamenii care vor citi acest interviu vor aștepta, cum e și normal, lucruri care să-i intereseze, însă eu, din păcate, îi voi dezamăgi. Povestea este una cât se poate de simplă și care nu comportă mari sentimentalisme. FRĂȚIA din care fac parte m-a ales ca mesager și eu am activat de partea ei pe planeta Pământ, acolo unde am fost teleportat, în speță, la Brăila. Nu a fost ușor. Nu că aș fi avut multe amintiri despre cealaltă planetă, dar oricum mereu am găsit cel puțin ciudat să privesc aici o singură Lună?! De ce una singură? Și de aici și boala mea de-a naște intern poeme despre lumi pe care nu le văd fizic, deși altfel, ele desigur există. Pe scurt, ca să nu o mai lungesc: “ Luna la Brăila” vorbește despre mai multe lumi posibile pornind de la dezamăgirea unei singure lumi. E frustrant să vezi aceeași Lună timp de 35 de ani, ca într-o celulă, nu? 

F.T.: Am ascultat cu mare plăcere poemele recitate de Mirela Anghelache. Spuneți-mi, vă rog, cum v-a venit ideea acestui parteneriat?

E.P.: Nu mi-a venit. Știu că nu pare credibil, dar ăsta e adevărul. Mi-ar fi plăcut, într-un anume fel, să fi fost ideea mea, dar, de data asta, chiar nu a fost. Sunt nevinovat pentru prima oară în viața mea.  Între noi fie vorba, așa într-o discuție fără o miză care să ne copleșească, e posibil să fie și aceasta tot o manevră a Necugetatului, Președintele Frăției Noastre, dar nu pot băga mâna-n foc. Mirela, pregătind cd-ul audio ce urmează să apară cu același titlu la o altă editură de top, a înregistrat un intro unde a mărturisit cum și în ce fel a fost. Nu vreau să răpesc acum viitorilor ascultători plăcerea dezvăluirilor de o finețe și de o emoție ce m-au doborât și pe mine. Sincer.

F.T.: Poemul „Satul”, acel „nobil cavaler”, mi-a atins o coardă sensibilă și m-a făcut să călătoresc în copilărie, ajungând lângă „bătrâna casă rezemată-n prispă”. Imaginea cărui sat ați avut-o în minte când ați așternut pe foaie personificările atât de expresive?

E.P.: Eu sunt un țăran de import, venetic cum se spunea odată într-o literatură care nu se mai citește azi. Cu 15 ani sau mai mult în urmă, ce înseamnă anii când vii după o călătorie de milioane de ani distanță?!, am cumpărat o casă într-un sat dobrogean. Toți cunoscuții mei îmi știu povestea. Eram înnebunit. Mi se părea viața mea fără un rost atunci și că aș fi trăit fără rădăcini ca pe un peron, aici, în Anglia. Acum lucrurile s-au mai calmat, dar la vremea aceea era esențial. Ei bine, satul e acela și de aici imagistica. Am muncit și am locuit mult timp acolo, în răstimpuri. Am cumpărat o casă bătrână cu brâul de lână cum îmi place mie să spun și sper că voi mai munci la ea mult timp de acum încolo. Îmi iubesc mult satul de adopție, de fapt și adresa după buletin dovedește asta. Hai să-ți spun o poveste. La un moment dat am făcut o donație fratelui meu din pământul de acolo și, rugat de el să fac anumite amenajări, m-am văzut pentru prima oară forțat cumva să iau legătura cu autoritățile locale. Plin de entuziasm, pentru că de data asta era vorba de o necesitate care nu era tocmai a mea, am îndrăznit să intru la primarul comunei, casa mea fiind într-un sat părăsit, undeva în România romantică. Primarul, drăguț, m-a ascultat. Eu aveam nevoie de un excavator, iar ei ofereu servicii de așa natură. Mi-a cerut buletinul ca el însuși să facă copie după el și apoi toate cele necesare demersului, hârtii etc. Și a luat buletinuuulllll. A rămas trăznit când s-a uitat pe el.

  • – Cum, dvs. aveți domiciliul declarat în satul nostru?
  • – Sigur că da, domnule Primar!
  • – Oh, Doamne! Păi de ce nu spuneți așa…

A pus mâna pe telefon și a sunat: Alo, Vasile! Da. Mâine te prezinți cu utilajul la nr…, satul…, e unul de-ai noștri. Clar? Mulțam!

Apoi după ce m-a întrebat ce m-a făcut să mă stabilesc tocmai la ei mi-a mărturisit că nimic nu se compară cu aerul și cu ceaiul din… satul meu.

Eu m-am uitat la el, mulțumit desigur, dar și încântat să văd că amândoi, deși mințeam, spuneam adevărul: nu există băutură pe lumea asta care să cânte mai bine ca în satul meu. 

„Mă recunoaște ulița și nu mă latră câinii
-nebunul trece iarăși pe la gardul lor-
sunt eu cum am trăit o viață,
doar pașii nu mă mai cunosc,
grăbiți de-acum să alerge-n altă parte.”

Cam asta e legat de casa rezemată-n prispă. Am un liliac imens la poartă! Trebuia să spun și asta. 

F.T.: Vă mulțumesc mult pentru că ne-ați povestit. Revin la Audiobook. „Vă implor: iubiți-vă poeții!”, ne îndeamnă Mirela cu foarte multă sensibilitate. Ce poeți v-au inspirat de-a lungul anilor?

E.P.: Asta e ceva extrem de complicat. Vă dați seama că am crescut ca orice român cu poeții populari. Asta la început. Bacovia mi-a fost mai mult decât un tată. Dar lucrul ăsta nu e în sine un fapt bun. Nu vreau să intru în detali, deși ar ajuta pe mulți să înțeleagă. În fine. Plus că-i aveam pe ai mei de-acasă, extratereștii cum i-am numi noi aici, așa prin inconștient, de care nici eu nu aveam știre, dar care fierbeau în mine. Ei bine, una peste alta, vorbim aici de vârsta de 14-15 ani, eu am scris poezie “de mititel” după o formulă pe care am împrumutat-o de la frații mei băsărăbeni. Scriam, dar nu știam cine cântă în mine. Și nici de ce. Am crescut crezând că poezia e o mare șmecherie. Așa erau timpurile, chiar dacă acum sună ciudat și de aici și respectul și devoțiunea mea. Azi însă știu că e ok, dar nu un mare fâs și-mi place asta, mă face să mă simt cum am fost mereu de fapt: extraterestru. În postura asta mă simt integru și acasă. Nu mă înțelegeți greșit, la început vă spuneam că am fost invitat până la 52 de ani la doar 4 interviuri și bănuiesc că asta vă suna cumva a durere, da, sună, și nu e mai puțin, dar în același timp starea asta de lucruri îmi vorbește intim de CASA MEA ADEVĂRATĂ. Când sunt trist sau mă simt nedreptățit, iute gândul și simțirea mă duce la frații mei de pe alte planete. Altfel, pe scurt, ca să vă dau un nume, sunt mii, dar unul… ei bine, Walt Whitman. Și aici am o poveste. Bănuiesc că aveți hârtie online și nu voi omorî toți copacii cu povestirea mea. 😊 Asta așa, ca să încerc să cad în picioare de oriunde aș fi privit de ochiul ipocrit al zilei noastre. Hai sa facem o paranteză: (nu sunt ecologist, nici vegetarian, sunt animalul tuturor lucrurilor pe care le iubiți, sunt eu însumi Negru-tăciune, deși în inimă mă simt Alb, mama a fost coreeană și la nunta ei a cântat un om cu handicap, fară mâini și fără picioare, care s-a împreunat cu ficusul de la întrarea scării blocului și născând un fiu din dragostea lor l-au mâncat apoi când sărbătoreau un an de amiciție ….pe ascuns, asta e) Așa… uf!… și povestea era… una care după o legendă spune că, mergând eu prin munți pe la 17 ani, am găsit într-o scobitură a unei stânci din Făgăraș un medalion din bronz cu poetul Walt Whitman. Altă legendă spune că  am găsit medalionul de dimensiunea unei potcoave în Grădina Publică din Brăila pe când încercam pe la 15 ani să descopăr comori. Am primit și o decorație din partea muzelui de istorie local pentru asta. Dumnezeu știe adevărul, dar pe acest Poet l-am iubit și îl iubesc sublim. Alături de el pe mulți, mulți alții. Hai să mai zic una și tac: când eram, tot pe la 17 ani, aveam pe blugi scris cu litere mari numele unui colos sportiv, culturist, Frank Zappa si numele unui alt colos: Cesare Pavese. Și da: „Vă implor: iubiți-vă poeții!”,

“Câteodată plătiți mai mult frigiderului decât nouă”– asta așa din memorie pentru că nu-mi amintesc decât aproximativ versurile mele, dar era ceva de genul ăsta când am scris. Fie!

F.T.: Pentru a scrie poezie, e nevoie de o anumită stare. Când vă simțiți mai inspirat să scrieți versuri?

E.P: Sincer? Când sunt nervos sau mă simt neiubit. Adică, așa… cam tot timpul. Artistul e un mare consumator de carne. Nici eu nu știam, dar acum trebuie să recunosc. La început și eu mă uitam uimit la unii, atunci mai în vârstă decât mine, care erau disperați după audiență și iubire (în fine, așa cum o credeau ei). Vă spun cinstit, dincolo de originea mea, aici pe Pământ, Seneca mi-a fost învățător (știu că am spus de Bacovia, dar acum e vorba de altceva). Crescut fiind de el, până la 50 de ani, am fost nemuritor fără să mă știe nimeni sau să simt nevoia ca cineva să mă știe. Ei bine, după 50, tot aici pe Pământ, a cam slăbit puterea învățăturii sale, dar bănuiesc că și asta e tot o încercare a destinului / ori a Frăției.

F.T.: Să mai zăbovim puțin în zona aceasta „audio”. M-aș bucura să ne spuneți câte ceva și despre podcastul „Emanuel Pope și invitații” (emanuelpopesiinvitati.com).

E.P.: Cu podcastul e o altă istorie, deși aceeași. Am pe blogul meu un citat din Seneca:

„Aș dori ca tot ce am făcut până azi să nu fi făcut niciodată: când mă gândesc la ce-am rostit, îi pizmuiesc pe cei lipsiți de grai, dorurile mele îmi par blestemul dușmanilor mei, iar temerile mele, o! zei buni! cu cât erau mai ușor de îndurat decât poftele mele!… mie încă nu am reușit să-mi fiu prieten.” semnat Seneca.

Îl am de ani buni și nici vorbă că nu aș fi găsit alt citat. Au fost atâția deștepți în lumea asta! Și pentru că am simțit că nu m-am făcut îndeajuns de râs, scuzată să-mi fie vorba românească, am purces și la podcast. Dar am mai frecventat zona asta, am făcut radio și podcast când nimeni nici nu auzise de podcast, iar acum, din nou, podcast în zona legală și de bun simț acceptat. Acum un an am părăsit facebook-ul, si podcastul l-am început în noiembrie 2020. Care să-i fost resortul? Poate și pentru că mă simțeam neauzit, dar și faptul că era pandemie cred că a contat. M-am gândit că cel puțin astfel îmi pot amuza prietenii prin case, chiar dacă ei nu vor recunoaște niciodată asta. Toți erau așa, foarte serioși, academici, macabri de anchilozați încât te scoteau din minți, deși nu produceau nimic cu timpul lor. Pur și simplu erau covârșiți și eu îi simțeam, dar din mândrie nu recunoșteau. Aveau un blocaj cum și eu am cunoscut atâtea. Ceva normal de altfel. Încă nu începuse submarinizarea care e în plină desfășurare acum și în masă. Eu pur și simplu nu am vrut să fiu părtaș la sinuciderea lor artistică, fie ea în orice mod. Am trecut pe drumul ăsta și experiența îmi dă, vreau să cred, dreptul de-a vorbi deschis despre toate astea. 

Problema e simplă în cultură, la fel ca în lupta binelui cu răul, luptă ce se dă în fiecare zi în și cu fiecare dintre noi: ori pui botu’și osu’ la luptă, ori nu. Că da, mai poți face pauze, toți avem problema (e deja un song) și e okeiuț, dar nu te aștepta pentru asta ca în timpul când tu te odihnești să fii răsplătit cu un Rai în jurul tău. Și eu sunt obosit. Sunt varză și chiar mai mult decât atât cu toate că sunt de natură extraterestră 😊 și sunt cel mai piticot dintre toți, dar refuz să mă predau. Cu aceste idei în inimă am pornit și de multe ori dau drumul la butoane și inventez orice numai ca să pot ține baricada în felul meu. Am eșecuri multe, strig să vină și alții să recite alături de mine, uneori cu efect, alteori capăt numai tăcere, dar merg înainte ca un caraghios pe sârmă. Eu am Dumnezeul meu, cum îl aveți și voi aici pe Pământ pe al vostru, pe al meu l-am numit și mai înainte: NECUGETATUL. Eu nu l-am cunoscut personal ca restul alor mei din Frăție, dar bafta clară vine de la faptul că el ne este și președinte nemuritor dar și dumnezeu, în fine chestii din astea fine de pe planeta mea de baștină. Dar fiind aici, cum vă iubesc, fac tot ce pot și nu cer bani. (Știu că asta e o chestie importantă la voi 😊).

Până să trecem, te rog, la alte întrebări și răspunsuri lasă-mă să fac apelul în care cred: Dacă vreți, dacă doriți să participați la podcast-ul ”Emanuel Pope și invitații”… cu orice fel de material audio, scrieți-mi pe email: pope.emanuel@gmail.com. Sunt singur! (bine, nici asta nu e absolut adevărată, dar cel care mă aude mă va înțelege că nu-l mint).

F.T.: Despre poezie am tot vorbit, ne puteți spune și ce relație aveți cu proza? 

E.P.: Eu am văzut cum mă tratezi de frumos după modul întrebărilor tale și te rog să mă crezi că toată această curtoazie nu ne ajută în fața celor ce vor avea bunăvoință cu noi. Iartă-mă! Nu sunt nici poetul cu o îndelungată activitate literară, deși n-am început nici ieri și nu sunt nici-nu-știu-mai-cine. Ți-am spus că sunt extraterestru și știu că tu nu mă vei crede nici în cinci și nici în zece minute. În fine, îmi este greu să te fac să mă crezi, un lucru ca ăsta cere ani, viață. În ce privește proza stau rău de tot. Adică am o relație de toată jalea cu ea, deși o iubesc (sau mai precis o iubeam). E o poveste atât de lungă și justificativă încât, dacă nu era așa, acum dădeai simplu un click pe wikipedia și mă găseai până să mă întrebi. Ori pe planeta-mea-mamă nu scriem niciunul dintre noi proză și ceva e viciat în sângele meu, ori va trebui să mai încerc… și fac asta. Nu vreau să fiu răutăcios cu tine, dar știu cum e aici la voi, dacă nu produci și nu dovedești, nici nu exiști. Cam nașpa cu utilitarismul ăsta! Iartă-mă din nou și cu toată inima!

F.T.: La început de iulie urmează să apară numărul 34 al Revistei Itaca. În calitate de cofondator, ce emoții vă încearcă atunci când priviți în urmă, spre începuturi?

E.P.:  Mă-ncearcă… că mai bine nici nu răspund. Cum aș putea eu să-l fac să înțeleagă pe un cititor care habar nu are cu ce se mănâncă tot hotdogul ăsta?! Eu nu eram la prima revistă atunci și cam știam. Dar pe scurt, în mod admirabil, Dorina și Viorel Ploeșteanu au dus în toți anii ăștia și făclia și greul. Clar și nimeni nu va înțelege sacrificiul lor. Apoi, pe lângă ei, restul redacției. Cred că sunt 5 sau 7. Nu-i enumăr că se știu și s-ar bucura să-i trec aici. Fiecare îmi este drag, dar îi voi menționa cu nume în clar și bold în interviul viitor care, nu? va fi peste 10 ani. 

Să fiu precis și crud chiar cu mine însumi: în cultura de limbă română nu ajung 5 ani, ci doar 50 și asta dacă îi prinzi. Așa se face și tradiția și restul. Maratonul, credința și continuitatea sunt secretul, bașca rezistența și talentul. Trebuie să ai cojones. Ăsta e adevărul! Mai ales când aparții unei culturi minore. Dacă Cuza, sau alții, n-au cucerit Balcanii și jumate din Peloponez, ei bine, atunci trebuie să muncești de zece ori mai mult decât cei care au făcut-o acolo sau aiurea… oricând. Nu eu am inventat regulile astea. Literatura e un discurs împotriva puterii, dar sistematizarea ei, comentariile și criteriile se fac încă în funcție de putere, oricare ar fi aceasta. Chiar și cei mai moraliști dintre critici nu s-au putut dezbăra. Dar ca să nu fiu mai crunt decât îmi este inima: la începuturi a fost numai miere și vis. Mierea s-a măncat, visul însă a rămas integru și lui mă închin și acum ca și celor ce au dus greul. Mă opresc aici.  

F.T.: Ce planuri literare aveți pentru viitor? 

E.P.: Am marele plan literar, răspund ca la școală, de-a deveni cel mai iubit poet în viață, trăit, și înțeles (dar asta nu e greu). Atât m-a dus capul, deh! Sper ca structura mea de o natură clar nepământeană să mă ajute. Zeii să fie cu mine precum și Măria Sa- Necugetatul! 

F.T.: O ultimă întrebare: ce amintiri dragi ați păstrat din ziua în care ați părăsit România? 

E.P.: Din ziua în care am părăsit România nu am absolut nicio amintire dragă. În mod special din acele zile. Pentru mine au fost cele mai întunecoase vreodată, dar asta nu însemnă că nu îmi era sau nu îmi este dragă România. Nici vorbă de așa ceva! Numai sufletul meu o știe. Deși extraterestru fiind am dezvoltat o iubire imensă față de această țară încât, dacă mâine mi s-ar dovedi cu acte în regulă că eu chiar aparțin numai și numai acestei planete, nici prin cap nu mi-ar trece să-mi aleg o altă țară decât România. Dar la asta viitorul va lucra!

F.T.: Vă mulțumesc frumos pentru că mi-ați acordat acest interviu.

E.P.: Și eu vă mulțumesc că mi-ați dat posibilitatea de-a exista în ochii celor pe care îi iubesc! 

Iar acum vom încerca ÎMPREUNĂ să lăsăm chiar și aici, spre surprinderea tuturor, un fel de început, chiar dacă se anticipa un “end” al discuției. Hai să arătăm celor care ne citesc puțin și din cadrul în care viețuim… prinde bine la… oase, ca să zic așa: 

Florina Turugă este omul care prin voluntariat se ocupă de ceva timp de Biblioteca Diasporei. Diaspora fiind o chestie grea, mare și aflată încă în umbra ochilor mass mediei din țară. (își amintesc cam toți de noi doar la alegeri și la western union) Bun!  

Această Bibliotecă a fost creată și instituită prin gândul de mare omenie a lui Viorel și Dorina Ploeșteanu. S-au gândit, ei așa, că nu fac îndeajuns și că încă e loc de mai mult. Ei amândoi… și Dorina și Viorel fiind voluntari ei înșiși în cadrul acestui poiect numit Centrul de Excelență în Promovarea Culturii Românești la Dublin. Nu le vine niciun ban, nici de la Uniunea Europeană, nici de la Guvernul României, nici de la Instituția Președinției, nici de altundeva de aiurea. Au pus pur și simplu salariile lor la bătaie. Atât e de simplu. Ok.

Până aici nu ne deranjează cu nimic, veți spune. Și poate că așa este! DAR NUMAI ÎN PARTE!

Pentru că, dragii mei, va veni timpul în care vă veți sătura să mai existați doar ilegal și să apăreți doar așa pe fel și fel de site-uri, care azi sunt, mâine mor, și nimeni oricum să nu audă de voi niciodată, mai ales acolo, în țară.

Azi e acest Viorel și acest Centru în Dublin cu o revistă Itaca… etc, și mai sunt câteva puncte în lume unde se încearcă să se coaguleze eforturile diasporei, dar nimeni nu e nemuritor. Ce vreau să vă spun este să nu mai frecați menta și să vă uniți. Aici sau oriunde, dar într-un punct forte și să contribuiți! Cum spuneam, adeseori ne plătim mai mult frigiderul decât poeții. Dacă însă hotârâți să nu contribuiți mecanic și financiar la un efort comun, eu sunt un extraterestru, doar v-am spus și nu prea îmi pasă, dar zău că nu vreau să vă mai aud smiorcăindu-vă că nu aveți ecou în țară sau în nu știu ce reviste literare de pe acolo. Pe bune! Lăsați-vă mai bine de limba română și scrieți în limba țării de adoptie. Dacă veți reuși în felul ăsta să vă remarcați acolo, o să vă invite și Bucureștiul la el, dar până atunci și altfel – și cu arta în cer și cu banii în bancă – nu o să faceți nimic și o să continuați să pedalați ca până acum în gol. Să aveți spor! 

Audiobook-ul Luna la Brăila se găsește de cumpărat pe Itaca Publishing House.

10 thoughts on “Poetul Emanuel Pope: Iubiți-vă poeții!”

  1. Pingback: un interviu la Biblioteca Diasporei | Emanuel Pope

  2. Un interviu fabulos, Florina dragă! Domnul Pope este, cred, o personalitate aparte din ceea ce s-a întrezărit printre aceste rânduri.

    1. Florina Turuga

      Mulțumesc tare mult. Inițial m-am temut să-i iau interviu speriată de domeniul acesta sensibil și vast al poeziei. Personalitatea deschisă și comunicativă a domniei sale mi-a dat însă încredere așa că am îndrăznit.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.