Clermont-Ferrand, Franța
(din 2005)
Email: denisacraciun@yahoo.com
Cărți publicate:
Volume de poezie:
Cennare è foccu di ogni vita (Cenușa și focul oricărei vieți, Universitatea din Corté, Corsica, 2006)
Incipit vita nova (Editura Timpul, Iași, 2018)
Între sistolă și epistolă (în curs de apariție la Editura Eikon din București)
Despre autoare:
Cercetător asociat la Universitatea Clermont-Auvergne (Franța), Denisa Crăciun (n. 8 octombrie 1977, Craiova) este doctor în literatură comparată, poetă și traducătoare de poezie.
Debut poetic:
„Bilete de ucenici“ ( revista Liceului Tudor Arghezi, Craiova, 1993)
Premiu pentru poezie:
Premiul revistei Poezia din Iaşi la Concursul Naţional de Poezie “Nicolae Labiş”, ediţia a XXXVI – a, 7-10 octombrie 2004, Suceava.
Poeme publicate în revistele: „Bilete de ucenici“ (Craiova, nr. din 1993 și nr. din 1994), „Sisif“ (www.sisif.ro), „Autograf MJM” (nr. 3, mai 2005), „Crai Nou”(www.crainou.ro), „InterRomania” (www.interromania.com) – revista Centrului Cultural al Universităţii din Corsica, 2005.
„Oglinda literara”(nr.67/2007;http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1803), „EgoPhobia”(http://www.egophobia.ro/13/special.htm), 2006.
„Poezia”(Iași, nr. de iarnă din 2004, nr. de toamnă 2017 și nr. de vară 2020)
„Nordlitera” ( www.nordlitera.ro), „Terres d’encre” (Clermont-Ferrand, no. 10, 2006),
„Mozaicul” (Craiova, nr. 9 din 2010 et nr. 2 din 2013), „Albatros” (Constanta, nr. 10 din 2010),
„Forum studentesc” (Timișoara, nr. 1, 2012),
„Conta” (Piatra-Neamt, nr. 14, 2014), „Antares” (Galati, nr. 4, mai-iunie 2014),
Le Pan poétique des muses (nr.4, Hiver 2015-2016), „Discobolul” (Alba-Iulia, ianuarie 2017),
„Poezia“(Iași, nr. 1 (83) / primăvară, 2018), „Poesis“(Satu Mare, nr.1, 2018),
„Hyperion“(Botoșani, nr. 7-8-9, 2018), „Porto Franco“ (Galați, nr. 263, 2018),
„Bucovina literară“ (Suceava, nr. 2, 2019), „Familia“ (Oradea, nr. din august 2019).
„Banchetul“ (Petroșani, nr. de iarnă 2019 și nr. de primăvară, 2020),
Proză poetică: Scrisoare deschisă prizonierului din odaia cu vise, („Mozaicul” nr. 8, 2009).
Volume de poezie: Cennare è foccu di ogni vita (Cenușa și focul oricărei vieți, Universitatea din Corté, Corsica, 2006), Incipit vita nova (Editura Timpul, Iași, 2018), Între sistolă și epistolă (în curs de apariție la Editura Eikon din București).
Eseuri :
«Rolul imaginii în Nadja lui André Breton » (« Mozaicul », nr. 6, Craiova, 2010).
«Jacques Derrida si hermeneutica poemelor lui Paul Celan » (« Mozaicul » nr. 12, Craiova, 2010).
« Gherasim Luca sau a re-pasiona pasiunea » (« Mozaicul », nr. 2, Craiova, 2011).
« Roberto Juarroz în dimensiunea prieteniei » ( « Mozaicul », nr. 2, Craiova, 2012).
« O leoaică numită nădejde (« Mozaicul », nr. 5, Craiova, 2013).
« Poezia, o ciumă, o lepră, un sifilis ? » (« Mozaicul », nr. 6, Craiova, 2013).
« Întâlnire cu Umberto Eco» (« Mozaicul », nr.7, Craiova, 2016).
« Paradisul Poeților în orașul lui Paul Valéry » (« Mozaicul », nr.10, Craiova, 2016) .
« Arta subversiunii în opera poetică a lui Tristan Tzara » (« Mozaicul », no.11, 2016).
« Elsa Triolet și tema identității feminine » (« Mozaicul », no. 1, 2017).
« Poezie, box și liturghie» (« Hyperion », no. 10-11-12, 2017).
« Apologia iubirii la Nicolae Dabija » (« Poesis », no. 4, 2018).
« Un vultur pe cerul poeziei » (« Bucovina literara », no. 9, Suceava, 2019).
Traduceri din franceză în românăde poezie, proză și critică literară din autorii :
Jacques Baron, Philippe Delaveau, Gherasim Luca, André Breton, Tristan Tzara, René Daumal, Robert Desnos, Guillaume Apollinaire, Louis Aragon, Paul Eluard, René Char, Victor Brauner, Patrick Waldberg, Colette Thevenet, Evelyne Sinnassamy, Thomas Vercruysse, Renaud Camus, Petre Răileanu, Salah Stétié, Vénus Khoury-Ghata, Issa Makhlouf, Emad Fouad, Adam Fethi, Jean Poncet, Lili Frikh.Traduceri din română în franceză: volumul Drumețul incendiar de Gellu Naum și volumul Sora mea de dincolo de Ileana Mălăncioiu, precum și poeme de George Vulturescu și de Mircea Ciobanu.
Referințe critice:
Primul dans trist al unui bal promițător
Dintru început este de spus că volumul de debut în poezie al Denisei Crăciun, Incipit vita nova, merită validare axiologică.
Denisa Crăciun este un tânăr critic literar de mare sensibilitate, cu intuiţie proaspătă şi gust cultivat. Este posesoarea unui limbaj critic elevat şi a unui instrumentar metodologic de anvergură, avansat, subtil şi rafinat. Trăieşte în Franţa, unde a obţinut un strălucit doctorat în litere la Universitatea „Blaise Pascal”, Clermont-Ferrand, cu teza La technique de la mise en abyme dans l’oeuvre romanesque d’Umberto Eco.
Ca atare, prima inducţie livrescă ne îndreaptă gândul către o pastişă, o imitaţie, o reacţie la Vita nova de Dante Alighieri, adică la cartea scrisă după 1290, anul morţii lui Beatrice Portinari (1266-1290), pentru care istoria spune că poetul a avut o pasiune ameţitoare şi o durere de sfârşit de lume. În plus, în prima parte a cărţii lui Dante se găseşte un capitol intitulat Incipit vita nova. Pentru Dante, acel început de viaţă nouă se poate interpreta ca o reînnoire spirituală pentru a putea merge mai departe. Noi opinăm că această menţionată semnificaţie este puntea de corespondenţă între cele două cărţi de poezie. Similitudinea constă, deci, în faptul că poemele din volumul Denisei Crăciun sunt generic declanşate, modelate şi modulate de evenimente tragice din existenţa acesteia: în special, moartea prematură a mamei şi ajungerea (după un accident neclar) într-un azil de bătrâni a unui adevărat leu ce a fost diplomatul de carieră şi marele poet Salah Stétié.
Subsecvent, primul poem al volumului de faţă este Stabat mater, care, şi el, are o rezonanţă livrescă; se ştie că „Stabat mater” este un fel de elegie religioasă în care Maica Domnului deplânge moartea fiului crucificat. Poemul Denisei Crăciun este o reinterpretare, în sensul în care fiica îşi evocă liric mama şi/ sau îşi exprimă încremenitoarea durere: „un Cuvânt doar unul în cele din urmă/ (…)/ visul mi-e lipit de corp ca o sutană/ şi pace nu-mi dă gândul acesta/ pe drumul Damascului/ cânepa şi florile de laur cu ochi vârtoşi se roagă din somn/ să se trezească mai înainte să fie atinse/ de răsuflarea râncedă a morţii” (Stabat mater); „tu priveşti luna de dincolo/ cu privirea întoarsă o priveşti/ (…)/ şi eu văd/ luna de dincolo acum/ povestită de cuvintele tale reînviate” (Cu faţa arsă de o umbră); „prima mierlă/ de după moartea ta” (Pe strada Mierlei); „incipit vita nova/ pământul de dincolo de lună/ (…)/ liber să pleci ori să rămâi/ nu izbândeşti a-ţi reconstitui tâmplele/ cu o disperată indiferenţă şi fără tine/ incipit vita tua” (Incipit vita nova); „trimite-mi un vis/ pe care să-l trăiesc cu ochi deschişi trimite-mi” (Profet de bal).Visul cu ochii deschişi este reverie, este visare.
Patru sunt bornele pe care moartea le pune pe harta acestui volum şi de care parcă obligatoriu se apropie toate celelalte trasee şi curbe lirice: noaptea (întunericul, Luna), adormirea (trezirea greoaie), somnul şi visul (visarea, reveria). Întreg fondul de semnificaţii lirice se bazează pe un chiasm: visul unei morţi şi moartea unui vis. Statistic vorbind, dintre cele cincizeci şi două de poeme ale cărţii, şaisprezece sunt ale visului (visării, reveriei), opt sunt ale nopţii, şase ale adormirii şi doar trei sunt ale somnului liniştit. Cu alte cuvinte, nucleul liric al volumului este o dureroasă, neodihnită şi izbăvitoare zbatere. Eul liric trăieşte o „viaţă visătoare” (Exorcizare) şi rătăcitoare: „Tu eşti mama mea pripit îi zic m-am rătăcit” (M-am rătăcit). Zbaterea neputincioasă este un stadiu preliminar al trecerii. Din când în când, senzaţia de a fi trecut dincolo se trăieşte şi aici, ca un rău de mare în plin torid şes: „Lepădată de mine de trei ori în zori/ mintea nu mă mai gândea/ trupul nu mă mai voia în temniţa lui” (În aşteptarea cintezei).
Incipit vita nova ne apare, astfel, în notele sale esenţiale, drept o carte a morţii şi a vieţii de după o moarte. Avem de-a face cu un volum de versuri meritoriu, care deschide trist balul unei poetese foarte promiţătoare. Credem, finalmente, că are dreptate prefaţatorul cărţii, reputatul scriitor Cassian Maria Spiridon: „o carte ce anunţă o autentică voce lirică”.
Ştefan Vlăduţescu – Revista Ramuri, Craiova, Nr. 11 / 2019
Poezia ca „punct zero“ al existenței
„Volumul de versuri Incipit vita nova reprezintă debutul românescal Denisei Crăciun, pentru că ea publicase deja o plachetă în limba franceză intitulată Cennareé focu di ogni vita (Cenușa și focul fiecărei vieți), rezultat al unei burse în Corsica obținută cu mai bine de zece ani în urmă.
O „autentică voce lirică”, după cum aprecia Cassian Maria Spiridon, în prefață, Denisa Crăciun ne pune în față o „aventură spirituală” în care viața și visul se întrepătrund, crezul poetic al autoarei fiind acela că „poezia, veritabila poezie este o încercare de a umple un gol fin și tainic al inimii, un zbor al fiinţei spre transparenţă, o alunecare inversată spre obârșie, spre sursa tuturor celor create.”, cum afirma poetaîn prefața la antologia bilingvă de poeme dedicată poetului Salah Stétié, Cealaltă parte arsă a celui prea pur, apărută în 2017 tot la editura Timpul.
Volumul se constituie sub forma unui traseu inițiatic, pe care autoarea ne invită să-l urmăm pentru a descoperi împreună „pământul de dincolo de lună”,metaforă a inefabilului și, implicit, a teritoriului poetic: „și privește într-o oglindă prefăcut/ pământul dincolo de lună/ cum crește și descrește neîncetat/ și pleoapa lasă-ți-o să fie auzită/ când sleită și sticloasă clipește/ decorticând veșnicia până la miez” (Incipit vita nova).
În poezia Denisei Crăciun, opozițiaviață-moarte este anulată, iar timpul și spațiul sunt văzute într-o circularitatea ce ține de viziunea sacră asupra lumii. Poeta tranzitează mai multe trepte, iar trecerea este posibilă prin trăirea unor stări meditative intense care îi permit autoarei să treacă “dincolo”, “drumul damascului” reprezentând drumul spre o nouă dimensiune spirituală:„un Cuvânt doar unul dintr-un pom cade întruna/ nemăsurat în inima unei păsări a nopții/ se revoltă și zice din cauza Ta/ visul mi-e lipit de corp ca o sutană/ și pace nu-mi dă gândul acesta/ pe drumul Damascului/ cânepa și florile de laur cu ochi vârtoși se roagă din somn/ să se trezească mai înainte să fie atinse/ de răsuflarea râncedă a morții” (Stabat mater).
Trezirea căutată aici nu este una fizică, poezia tinzând spre transcedent. O invitație la trezire poate fi considerat întreg volumul. În altă parte,cum este poezia Spațiu ceia forma unei arte poetice,poetane introduce în propria creație, la început sub forma unui joc, ca apoi să se facă simțită o anumităorânduială, o comuniune cu universul și cu sinele: „spațiu/ sete/ de spațiu/ mă scufund într-un joc/ ce nu ține de nimic/ decât poate de o voce/ ce se joacă de-a spațiul/ într-un poem nesățios/ să soarbă nespus de înmiresmata voce/ vrând în culori să o tălmăcească/ și-n nemaiauzite liniști/ s-o preschimbe/ și tu de le vei auzi fără să le auzi/ cu veșminte ale morții îți vei înțoli lumea/ și o vei umple cu pești de piatră înnebunitor de setoși/ cineva ori ceva le va repeta mereu să înoate/ fără încetare să înoate de-a lungul și de-a latul/ acestui spațiu nicăieri aflat/ decât numai într-o voce ce-ți șoptește și ție/ vino și tu în grădină/ păsări fără de seamăn arbori flori sub soarele tău/ nicicând închipuite/ aici sunt/ în poemul acesta vino și tu/ ca în sfârșit acasă să te întorci“
PoemulHai hui plecasem într-o lunesurprindeplăcerea jocului ușor de sesizat și în alte poeme. Nu vorbim despre ludicul textual, ci despre un ludic al stării, dacă putem spune așa. Camera este văzută ca spațiu intim, al regăsirii: „iată s-a pornit vântul și frunzele prind să respire/ peste umbre fiecare pas e un ceas/ în ploaia de stele dormi între cer și pământ/ mâine ne vom trezi acolo/ în odaia de la drum/ cu mâinile pline de grămezi de cuvinte nestemate/ miros de busuioc sfințit și de cărți vom respira/ iar deasupra noastră cerul camerei/ ne va hrăni cu zboruri împărătești/ câinele va lătra la îngerii căzuți/ și toți trei prin gaura cheii/ ne-om strecura din când în când/ în lumea din afară”.
Deși volumul Denisei Crăciun prin titlul Incipit vita nova face trimitere la Vita nova a lui Dante, nu poate fi vorba despre începutul unei noi vieți date de sentimentul înălțător al iubirii, ci despre o viață nouă sub auspiciile cunoașterii, o viziune nouă asupra vieții prin (re)descoperirea unei căi spirituale și, totodată, depășirea limitelor umane prin „cele patru orizonturi plus unul“ (Incipit vita nova).”
Elena Bălășanu – Revista Mozaicul, no. 2 (244), 2019
POEMELE CORSICANE ALE DENISEI CRĂCIUN
Denisa Crăciun (n. 8 octombrie 1977, Craiova) a absolvit, în 2004, Facultatea de Teologie din Craiova, secţia teologie-limba franceză. În 2004-2005, a participat, ca masterandă, la atelierele de scriere literară de limba franceză şi corsicană coordonate de Jean- Dominique Poli. Prin urmare, pe data de 12 octombrie 2006, la Centrul Cultural al Universităţii din Corsica, a avut loc lansarea primului volum de versuri al Denisei Crăciun. În prezent, ea îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Blaise Pascal” din Clermont-Ferrand, fiind studentă în anul al doilea la masterul „Literatură modernă şi contemporană”.
Volumul de debut al Denisei Crăciun, integrat în colecţia „Rencontres”, este scris în limba franceză şi se numeşte Cennare è focu di ogni vita (Cenuşa şi focul fiecărei vieţi). Prefaţatorul cărţii, Ghjacumu Thiers, subliniază implicit cele două aspecte ale acestei cărţi: planul evenimenţial, perspectivă din care volumul este considerat ca fiind „jurnalul unui an petrecut în Corsica” (majoritatea poemelor sunt scrise la Corte, dar apar şi două poeme care sunt scrise la Craiova, când autoarea s-a întors în ţară pentru scurt timp) şi planul contemplativ, care are atât elemente feerice, „fantasmagorice”, cât şi scene tenebroase (în sensul cel mai soft al cuvântului), teribile, ceţoase.
În ceea ce priveşte titlul volumului, acesta este un vers din singurul poem scris în întregime în limba corsicană şi care este datat octombrie 2005: „vântul soarele luna/ unei insule/ unei limbi divine/ vântul/ care face ocolul vieţii/ acest vânt/ care bate/ ca inima/ am chemat/ soarele acestui pământ/ am chemat/ luna/ floarea soarelui floarea lunii/ creşte din noi şi atinge fiecare nor/ fiecare moment/ cenuşa şi focul/ oricărei vieţi” (U ventu u sole a luna). Reveriile Denisei Crăciun caută o continuitate între cuvintele care au o încărcătură arhetipală puternică (soarele, luna, vântul) şi experienţele personale, ce conturează universul ei liric printr-o prismă subiectivă, originală. Aparentul descriptivism, sublimat de un ritm incantatoriu care domină aceste poeme, este proiectat din interior şi susţinut de dorinţa de a comunica, de a împărtăşi sau de a (se) purifica: „regina lumii/ ea trăieşte la est/ în illo tempore/ albăstrele cresc/ în inima mea/ goală de cântec/ o pasăre bolnavă/ voci arhaice/ îmi strigă numele/ în visul unui pitic/ uitasem pasărea călătoria/ o naştere mitică/ o ceremonie de trecere/ calul fără picioare/ în ţinuturi îndepărtate/ nouă zile nouă nopţi/ coboară în văile/ plângerii acolo unde sufletele morţilor/ gem pe plaje/ ale disperării/ mica vrabie neagră- galbenă/ pe aripi blând îmi bate în fereastră/ deschid ochii şi porţile/ unei alte lumi se grăbesc/ a-mi primi corpul” (La reine du monde).
Forţa poemului se amplifică o dată cu evoluţia reveriei care, dintr-o perspectivă bachelardiană, atinge performanţa de a configura un univers liric în care cele cinci elemente primordiale (pământ, apă, foc, aer, ether) îşi are rezonanţa sa în fiecare din poemele acestei cărţi. Cu toate că textele sunt dominate de eul liric care le proiectează, întâlnim constelaţii de imagini care se structurează în jurul elementelor primordiale: „piticul”, „aricii veseli” sau „cenuşa” (corespunzând pământului), „ploi fantastice”, „peştii” (apa), „soarele”, repetiţia epitetului „galben” (foc), „pasărea” şi „vântul” (evocând aerul), „îngerul” şi „zâna” (ether/ spaţiul).
Poemele din acest volum sunt „corsicane” în măsura în care ele ne permit să pătrundem în universul interior al Denisei Crăciun, care găseşte în experienţa din Corsica un mod de a se descoperi pe sine, de a(-şi) comunica stările provocate de contactul cu o altă lume concretă, diferită, poetică: „ […] experienţa locuieşte corpul meu/ precum peştii locuiesc marea/ precum îngerii morţi de frig/ vizitează oraşul mâinilor mele/catedrale în ruină se oferă generos/ să-mi înveşmânteze viaţa/îngerii mănâncă seminţele crepusculare ale dorinţei/ un foc solar consuma verdeaţa pielii mele”.
Poemele Denisei Crăciun stau sub semnul unui onirism provocat de o puritate deliberată, „asumată”, semnificativă, care poată să dea impresia de simplitate, dar, la o relectură, se observă că autoarea reuşeşte, în acelaşi timp, să aibă conştiinţa propriei scriituri.
Denisa Crăciun, Cennare e focu di ogni vita [Cenuşa şi focul fiecărei vieţi], prefaţă de Ghjacumu Thiers, Colecţia „Rencontres” a Centrului Cultural al Universităţii din Corsica, 2006.
Portretul poemului la tinereţ, Editura Herg Benet, Bucureşti 2016
ISBN 978-606-763-043-5
Petrişor Militaru
Poezia între viață și vis, cea mai profundă și mai secretă aspirație lirică
„Suntem făcuți din stofa viselor noastre și a bietei noastre vieți din brațele somnului“, afirma William Shakespeare. În volumul de poezie Incipit vita nova (Editura Timpul, Iași, 2018), poeta Denisa Crăciun « scrie o poezie marcată de o sintaxă proprie, care impune o astfel de lectură, în afara cadențelor banale, o sintaxă torsionată, una care-i argumentează lirismul și personalizează“ (extras din prefața cărții, semnată de către poetul Cassian Maria Spiridon). Tot în 2018, poeta a semnat și tradus o consistentă antologie, selectată din lirica lui Salah Stétié, imens poet libanez de limbă franceză, cu o vastă carieră în diplomație.
Suntem aduși în fața unui spectacol când diurn, când nocturn, pe o scenă abstractă sau visătoare. Poemele au viața lor proprie, transportoare de imaginație, inspirație, în invizibilul tenebros al unui lirism profund :
„incipit vita nova / pământul de dincolo de lună / crește și descrește constant / botezat de apele cumetrei // tu liber ești să pleci ori să rămâi / de cele patru orizonturi plus unu / prea strâmte-ți vor părea / lasă-ți ușor capul pe spate / și privește într-o ghindă prefăcut / pământul dincolo de lună / cum crește și descrește neâncetat / și pleoapa lasă-ți-o să fie auzită / când sleită și sticloasă clipește / decorticând veșnicia pâna la miez // liber să pleci ori să rămâi / nu izbândești a-ți reconstitui tâmplele / cu o disperată indiferență și fără de tine / incipit vita tua“ (Incipit vita nova).
Tonul este intens intimist, dar și altruist, ținând cont de destinul uman. Transcendența prin artă ocupă un loc important, este o necesitate, o aspirație spre o lume hrănită de lumea erudită a literelor, însetată de emoții, de creație ; face același pariu ca poetul Salah Stétié, atât de cunoscut, tradus și apreciat de autoare : „Voi merge până la ultima poartă a dorinței / Cu volbura albastră a unui gând / În picioare înfășurat în pânza imaculată a timpului…“. Poezia lumii o influențează, este un permanent aller-retour la sursele livrești și istorice ale umanității.
Autoarea optează pentru versul liber și tematicile sunt contemplative, împotriva timpului care trece, lamentații în surdină ale unei asceze, ale unei gândiri ca o stofă cu fire de borangic, țesute strâns, privilegiind un stil simplu fără acrobații tehnice ori de limbaj :
„stabat mater / Șeherezadă lungă limbă ascute-ți mai înainte / să-ți ascunzi capul în perna cu furnici clocotește / o foame de moarte neînduplecată // un Cuvânt doar unul în cele din urmă / ar avea puterea să astâmpere arderea / din craniul cu turban berze / luminoase ciocuri scufundă / printre mlăștinoasele arătări ale somnului / pescuindu-L cu fir roșu pentru că nimic nu se termină cu începutul“ (Stabat mater).
Poeta caută un sens explicit pentru ce este poezia, navighează între mistic și scepticism și un profund atașament la o cultură profund umanistă. Caută misterul ființei și poezia este puntea naturală a transcendenței. Se realizează prin spiritualizare, stare care este fundamentală pentru autoare. Sfântul Francisc din Assisi, Sfânta Tereza din Avila, profeții (suntem pe drumul Șeherezadei, pe drumul Damascului, pe drumul craniului cu turban, al lunii, al profetului, al palmierilor, al cedrilor, al scarabeilor, ș.a.m.d). Scarabeul este simbolul ciclic al soarelui, ca Phoenix, o renaștere din propria cenușă, o dragoste mare de viață. Se află pe sarcofagul lui Toutankamon, cu aripile deschise, spre revenirea la infinit, eternă. Un martor moral al defuncților, care îl ajuta să-și facă un proces de conștiință, pentru a obține iertarea, salvarea. Spațiul autohton este omniprezent fără ostentație, alegoriile sunt purtătoare ale unui realism magic, nostalgic, cu ursitoare, deochi, cai, furnici și mierle.
„soarele-i o mămăligă dogoritoare / răsturnată peste o hulpavă gură / de somn / mirosind a greieri de brumă / ori cenușă“ (Soarele-i o mămăligă dogoritoare).
„…duci mâna la buzunar și arunci un pumn de frimituri / peste furnicile grăbite să târîie în pântecul pământului / prima mierlă / de după moartea ta“ (Pe strada Mierlei).
Poeta recurge la simboluri mitologie. Furnica este simbolul constucției, neobosită, luptătoare, atașată valorilor terestre. La indieni este simbolul cinstei, la africani sexul Terrei este un mușuroi de furnici.
„cu flori de valeriană în păr / tânăra ursitoare venea / ca o moară pe ape și clocotitoare și palidă ea era / cu mâna-i de gheață fierbinte îți asculta / sângele încă nescurs din inima încă nedezlipită / ca să-ți semene-n ea o plantă / și-n limbi împleticite să-i descânte / șiroaie de soare de vânt de ploaie / și-o cergă să tragă peste vorbe mai apoi“ (Ursitoare).
Moartea este presimțită, doliul, nimicul din infinit, angoasele sunt trăite „în patul cu speteze de ploaie“, cu „toraxul ca un zavor“, în întunericul de stele :
„de îndată ce pui piciorele pe scara din colțul cu fereastre înalte / un altul pe drumul tău se grăbește să meargă / cu patul morții atârnat de spinare / îti seamănă leit dar din privire-i lipsește ceva / poate că acel ceva este ziua de mâine ori uimirea / de a se vedea coborând ori urcând pe o scară“ (Cu patul morții atârnat de spinare).
„La poésie, est devenue, face à la démission du religieux, ou, dans certains cas, de son dévoiement, l’autre parole spirituelle“ (Salah Stétié). Arta poetică a Denisei Crăciun se inspiră din real, dar dacă se inspiră din sacru o face din aspirație lirică, din foame existențială. Suntem, pe parcursul cărții, în permanență la frontierele invizibilului și neobișnuitului misterios. Labirinturile vieții o fascinează, poezia face legatura cu o lume paradisică, angelică, între ființele din jur, spațiul terestru și timpul infinit. Poezia este rugăciune camuflată sub cuvinte care caută verbul « perfect », divin, cel care aspiră la perfecțiune, armonie și echilibru interior. Poezia prin imagini, cuvinte, prin dragoste, moarte, umor instalează viața în centrul invocațiilor, într-un spațiu care are nevoie de frontiere proprii, pure.
Vocea Denisei Crăciun este vocea gravă, profundă, sumbră, feminină prin excelență universală. Voce alimentată de o iubire a semenilor, o expresie fundamentală a luptei cu sine curajoasă, revendicată pios și umil în numele poeziei cosmicizate. Poezia a convertit-o definitiv la pace, liniște, singurătate. A scrie despre viață și moarte înseamnă a avea curajul de a iubi viața cu luminile și tenebrele ei. „Orice moarte este un mister pentru că întreaga viață este un mister“, spunea Jean d’Ormesson. Verbul poeziei diminuează din dilema universului, îi este cheie pentru vis, iluzie, imaginație. Pentru poetă este evident proverbul arab „Moartea este un veșmânt pe care toată lumea îl va purta“, ceea ce conferă cărții sensul ei cel mai ascuns, de o complexitate infinită, cea a vieții și a reveriei.
Angela Nache Mamier (Franța) – Bucovina Literară, Nr. 1-2-3 (347-348-349), Suceava, 2020
O poezie a extazului
Denisa Crăciun vine din rândul tinerilor poeţi craioveni, chiar dacă a abordat o cale diferită pentru debutul ei poetic, după ce a scris o bună perioadă de timp în română, a ales apoi să-şi scrie poemele în franceză, bursa ei în Corsica influenţând-o în acest sens foarte mult, ca să avem, în cele din urmă, surpriza unui debut editorial chiar în limba lui Rimbaud. Cennare è focu di ogni vita (Cenuşa şi focul fiecărei vieţi) certifică, încă o dată, într-un mediu autentic şi competitiv- să ne gândim chiar şi pentru puţin la atelierele de scriere literară de limbă franceză şi corsicană la care a luat parte – calităţile unei poete de o reală vocaţie. Înclinăm să credem că activitatea sa în această direcţie nu se va opri aici întrucât ea îşi continuă momentan studiile ca masterand la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Blaise Pascal” din Clermont-Ferrand.
Poezia sa stă sub semnul spontaneităţii, amintind cu atât mai mult, cum era şi firesc, de ‘dicteul automat’ şi de exerciţiile poeţilor suprarealişti. Totuşi poeta nu se cantonează într-o asemenea zonă întrucât dispune de numerose resurse pentru a retopi eventualele influenţe. Deocamdată se mulţumeşte să aplice o schemă a examenului propriu, a autodefinirii, păstrând o oarecare reticenţă în faţa unui univers concret, pentru că poeta precum “une femme en face de la mer/aux regards surréels”( des araignées sauvages) pariază mai mult pe durabilitatea protectoare şi inevitabil feminină a unor astfel de stări.
Cea mai mare parte a cărţii arată că poeta ‘sabotează’ cu orice chip eventualele alunecări spre sordid. Că avem de-a face cu o poezie care practică jocul unei continue puneri în faţă cu sine sau, mai degrabă, cu partea care asigură o anumită imponderabilitate narcotică avem numeroase dovezi: ‘je suis/une petite louve de la forêt/ je suis/ le soufle qui anime les arbres/ mon âme est cachée parmi les herbes/ bleu-vert’ ( La chasse blanche ), ‘j’ai passé à tisser les nuages’ (des hérissons gais) sau ‘une femme sur le toit/ demi cocotte demi chatte/ a un air de Juliette sa robe décolletée en satin/ elle veut séduire le ciel’ (doré dolmen au bout de la forêt folle).
Dacă nu am cunoaşte-o pe Denisa Crăciun am fi tentaţi să spunem că poezia sa acoperă o zonă facilă, retrăgându-se cu fiecare poem şi mai mult într-un univers artificial, departe de orice tensiune sau de oricare sciziune ce ar zgudui instanţa eului poetic, însă aşa îşi scrie ea poezia, ca şi cum şi-ar îndeplini un exerciţiu spiritual, aproape terapeutic.
Chiar şi atunci când apar semnele unui dezechilibru, face apel tot la un inventar arhetipal, numai că procedează inversând semnul (în acest sens aş evidenţia aportul cromaticii agresive şi stridente la un moment dat), toate puse, cum se întâmplă cu întreaga sa poezie, sub presiunea aceluiaşi flux caleidoscopic: ‘noir noir noir/ grand oiseau noir/ pourquoi as-tu volé mon âme/ sans frapper à la fenêtre/ elle est venue chez moi/ ce soir un œil de cristal/ au milieu de sa tête/ étrangère divinité du hasard/ et tout en respirant le feu de mes veine/ des arcs-en ciel de sable la maison de la lune/ des crustacés de sel pleure l’œil brillant/ silencieux veille sur les océans de soie/ de fumée l’écho de ma vie/ l’ombre salue les objets de ma chambre/ l’ombre salue la lumière de mon rêve/ entre des mots jaunes les silences/ noires des flèches neigent sans avenir/ leur décor me rappelle la fausseté du devenir/ et de la peine de revenir demain sur la terre/ et puis je ne sais pourquoi l’étrangère présence/ m’a donné un baiser au cœur’ (noir).
De urmărit, de asemenea, ar fi maniera în care Denisa Crăciun vede să-şi construiască producţiile. O astfel de abordare, care explică intenţiile autoarei, sporeşte gradul de conştientizare şi deschide canalele poeticii sale. Numai că va trebui în permanenţă să-şi valideze programul, chiar dacă este destul de dificil pentru acest soi de lirism conceput la modul cel mai serios şi conectat – în întregime, am putea spune- la un fond mitic. Certă este dorinţa unui proces alchimic, de transgresare, care să asigure un real salt, mai aproape de ceea ce şi-ar dori poeta, aşa cum se întâmplă într-un poem proiectat, credem, în slujba unei astfel de idei: ‘Le métier de l’homme aux sept clefs, sa profession de/ croyance était l’écriture./ Même s’il était un homme comme tous les autres, il/ véritable magicien, oui, car ses paroles/ n’ecri-/ vait pas â la manière d’un écrivain, mais comme un sor-/ cier, comme un véritable magicien, oui, carses paroles/ étaient vives, elles avaient la force de transformer le rêve/ en réalité et la réalité en rêve./(…)/ Il possédait le pouvoir de rendre vie par son écriture aux/ choses, aux lieux… Il était l’ange gardien de la mémoire/ mythique de son peuple./(…)/ C’est le rêve qui génère la réalité, et l’esprit qui nourrit son/ rêve est universel.’ ( L’homme aux sept clefs ).
Dacă aceasta este direcţia spre care se va îndrepta lirismul Denisei Crăciun, şi se pare că aceasta este, credem că el nu va mai ţine de poezia pe care o ştim în mod obişnuit, va fi mai mult, şi cu atât mai limitată ne va fi posibilitatea de a avea un acces direct la el. Dar ceea ce mi se pare esenţial în momentul de faţă este faptul că trebuie să salutăm încrezători reuşita unei poete românce care ne face cinste acolo unde este acum.
Silviu Gongonea – „Argos“, nr. 21/2007, ISSN: 1842-4066